SUFLETUL PERECHE

O trecere halucinantă... cum aş putea să descriu ce simt?!... 
Bună dimineaţa, Soare ! 
Buna dimineaţa, primăvară a sufletului meu! 
Bun venit, iubire, lacrimă de stea ! 


Cândva... tare de demult , când eram încă formaţi din Lumină, când ne era uşor să fim unul, când iubirea însemna să ne contopim într-o unică vibraţie, totală şi perfectă, am trăit clipa separării, a despărţirii. 

Urmăream uimită cum TU te transformai într-o vibraţie necunoscută mie, care te făcea să dispari uşor şi simplu, parcă cu fiecare respiraţie a mea. Am încetat să mai respir, pentru a te mai vedea, pentru aţi întârzia plecarea, care înţelegeam că este definitivă. 
Am cunoscut atunci, pentru prima dată , ce este disperarea , care mă cuprinde cu gheare de foc, gheare uscate şi negre ca tenebrele înfricoşătoare. Mă priveam pe mine însămi, cum Lumina mea, se transformă în întuneric, nu în afară, ci numai înlăuntrul meu. Cum , rubinul de foc, curat şi pur al inimii , care strălucea precum inima Creatorului, se strânge dureros înlăuntrul meu şi devine o inimă , opacă şi închisă în ea însăşi. Acolo, pentru ultima oară, am absorbit imaginea TA, pentru a rămâne, în veşnicie cu mine. 

 

Am rămas, sărman stâlp de lumină, străină de locurile care deveniseră şi ele întunecate. Simţeam cum creşte în mine o forţă cotropitoare, mai puternică decât tot ceea ce simţisem până atunci: URA. 

Şi am strigat către EL, cel din care ne desprinsesem : ,, TE urăsc! Mă dezic de TINE pentru că m-ai aruncat în Haosul întunecat ! pentru că mi l-ai luat fără ca măcar să ştiu, fără a-mi spune nici UNUl nimic. Sunteţi amândoi , cruzi şi laşi. Am să rămân aici şi am să mă răzbun pe toată Creaţia TA !!! 
EL a plecat, fără a-mi spune pentru că TU ai vrut aşa !!!”. 

Iar Ura şi Mânia din mine s-au transformat în forţe teribile care au cuprins totul în jur. Pătrundea în fiecare fiinţă , a căror mirare ,că vine ceva nou , pătrunde în ele, le lăsa la voia mea. 
Şi voia mea era de a cotropi totul, pentru a distruge Creaţia LUI, cel care îmi luase/separase, Lumina, lăsându-mă fiinţă firavă şi neştiutoare, la cheremul forţelor întunericului, demonice. 

Am rămas pe această planetă, transformată în durere şi ură, în negare faţă de TINE şi de EL. 
...Nici nu încercam să înţeleg de ce mi l-ai luat, de ce ne-ai separat, de ce pe EL l-ai chemat la TINE, iar pe mine m-ai lăsat aici, m-ai părăsit. 

Iar EL... să plece fără un cuvânt, fără un gest; doar ochii care se adânciseră în mine, îi mai vedeam; doar de ei îmi mai aminteam în toate vieţile pe care le-am trăit de atunci , aici, pe această Planetă Albastră. 

 

Ochii pe care am început să-i caut cu o disperare care cutremura totul în cale. 
Ochii care mai năşteau în mine amintiri vagi şi de care treptat, a început să-mi fie dor. 
Ochii care m-au făcut, într-un târziu, să-mi ridic privirea la stele, la cer, la EL, în multele vieţi trăite aici. 

Şi, de acolo, prima dată, am auzit spunându-mi că ţi-e dor de mine, că şi TU m-ai căutat printre eoni, că şi TU m-ai crezut pierdută prin veşnicia LUI. Uneori înţelegeam mai bine, alteori şoapta TA era ca un susur prea îndepărtat, pentru a o mai desluşi. 

 
Uneori, credeam că te-am găsit în vreo altă fiinţă, şi ea căutând la rândul ei. Îi priveam ochii mereu şi mereu, până vedeam că nu eşti TU. Atunci, o distrugeam sau eram distrusă, fără pic de milă din partea amândorura. 

Şi, am învăţat şi această ARTĂ teribilă , a distrugerii fără milă şi total. Dar, nu găseam nici o satisfacţie în mine , nu puteam să umplu golul hâd şi negru, cu nimic. Făceam răul şi mai rău şi tot nu-mi ajungea. Am învăţat să creez ura în jurul meu şi să-i învăţ şi pe alţii. 
Am distrus vieţi şi am secerat capete ca pe spicele de grâu , care se unduiau fără teamă, sub mâinile mele. Doar ele îmi plăceau, doar ele mai potoleau mânia mea, doar bobul lor mă putea hrăni. 

Iar ochii tăi mă urmăreau mereu , până când, într-un târziu , i.am auzit şoptindu-mi într-una : ,,Mi-e dor de tine! Am să vin! Redevii Lumină !!! ”. 

 Iar într-o zi, mi-am tăiat sufletul într-un ciob de amintire şi am cunoscut prima lacrimă a lui, care a picurat pe inima mea înroşind-o. 
Acea clipă, a redeschis rubinul amintirii din sufletul meu...a amintirii când eram Lumină , două aripi care contopeau doi coborâtori din stele. 


Şi , viaţă după viaţă, an după an, clipă după clipă , lacrima din colţul ochiului unui înger care şi-a pierdut o aripă , mi-a umplut ochii sufletului cu amintirea TA !!! 

Ai cutreierat şi tu lumile şi ai revenit aici, căutându-mă... 

Râsul meu de acum sparge clepsidra timpului... 
Am învăţat bucuria râsului ,cu lacrimile curgând, alunecări de curcubee spre inima mea. S-au născut linii de Lumină înspre adâncurile cotropite de întuneric.Linii de Lumină care curg acum, reamintindu-ne. 

Ochii sufletelor noastre se privesc. Voi vedea lumea LUI prin ochii tăi, vei vedea manifestarea LUI prin ochii mei. Aceasta înseamnă CREDINTĂ, SPERANŢĂ şi IUBIRE. 
Refacerea UNUlui care îi cuprinde pe toţi, înseamnă să priveşti doar la EL, in ochii LUI. Aceasta inseamnă credinţa; speranţa că vei fi mântuit , că ne vom întoarce ACASĂ prin IUBIRE. 
EL m-a desprins din SINE însuşi, pentru a învăţa să ÎL manifest. TU eşti EL prin care voi reveni. 
DEZICEREA DE DUMNEZEU a fost căderea şi pierderea pe aici. 
Regăsirea sufletelor, se face tot prin EL. 


Dumnezeu se cunoaşte pe El prin noi, ceea ce învăţăm fiind ofranda pe care I-o dăruim . Dar...pentru ca această ofrandă să ajungă la EL , NOI trebuie să ne înălţăm  ca să stăm făţă în faţă când îi oferim Darul cunoaşterii noastre. 

DUMNEZEU este sufletul pereche al tuturor. 
Iar manifestarea LUI suntem noi. 

Cine sunt eu?!.. 
.Bun venit, Iubite  !



http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm