Marea trecere

Am primit un email de la persoană dragă care mă ruga să ajut pe cineva care e gata de plecare dar încă nu știe. Insă cei apropiați trec deja prin durerea despărțirii. Sigur, poți ajuta persoana respectivă ca trecerea să fie calmă, lină dar mai trebuie conștientizat un aspect care îi privește pe cei din jur.

Vine inevitabil clipa când cei dragi pleacă în Eternitate. Sunt convinsă că fiecare ȘTIE când se apropie acea clipă: și cel care pleacă și cei care (încă) mai rămân.

Unii află brusc când va avea loc trecerea. Și depinde ce/cât știe despre ,,trecere”. Însă sunt persoane care chiar dacă ,,nu află” tot ȘTIU și acceptă în interiorul lor că ,,a avenit vremea”. Și simt că se ,,eliberează” în curând. Pentru că ei ,,știu” ceea ce partea rațională din fiecare încă nu știe sau chiar nu acceptă.

Ei bine, în asemenea momente, cei din jur duc o luptă teribilă, pe mai multe planuri.

-       Să nu îi spună persoanei dragi că trecerea pe aici se apropie de final. Repet: la nivel de Suflet, subliminal, inconștient, cum vreți să îi spuneți, cu toate că există diferențe conceptuale între toate acestea, persoana respectivă știe.

-        Și, ce e mai greu, frica, teama sau chiar groaza de acea clipă a despărțirii. Însă aceaste ,,unelte” interne sunt ale celor care rămân. Care le trăiesc intens. E firesc, e normal, e omenește. Însă ... e necesar să fie depășite aceste stări. Pentru că  LE TRANSMITEM persoanei care e gata de plecare. Nu le spunem, le ,,ascundem” dar SIGUR le transmitem. Și așa, o influiențăm.

Îi provocăm răni, răni sufletești, chiar chinuri trupești. Cred că ați auzit că ,,dacă nu știi că există ceva, acel,,ceva” sigur că nu va exista pentru tine”, nu se va manifesta în realitatea vieții. Așa mulți duc o ,,boală” (o dizarmonie energetică) pe picioare ani buni. Și dintr-o dată ... pleacă brusc! Aici pot fi multe abordări, dar nu despre asta vreau să scriu acum. Ci despre atitudinea celor din jur.

-        Încercați să vă gândiți cu adevărat la cealaltă persoană. Și numai la ea. Dacă este ,,timpul”, vrerea LUI să plece, oricum așa se va întâmpla. Dar.... aici e un lucru dificil de acceptat, de trăit real,  atunci când ești în asemenea situație. Sufletul persoanei VEDE chinul celor din jur și ,,alege” să mai rămână. Și atunci ,,plătește” prin durere pentru încă câteva clipe. Pentru că îi iubește pe cei dragi. Și atunci apare SUFERINȚA la toți cei implicați. Știu, sunt momente dificile dar putem să facem un efort și să ne pregătim înțelegând și acceptând câteva înțelesuri. Așa vom traversa mai ușor această perioadă. De care e dificil și de discutat, dar-mi-te de trecut.

-        Putem să fim recunoscători că nu suferă, că pleacă fără suferință fizică. Această recunoștiință ne ajută să conștientizăm că persoana respectivă nesuferind, e o binecuvântare. Iar clipele trăite împreună pot fi minunate cu cât știm că deja sunt mai puține. Să lăsăm durerea noastră, personală deoparte. Să nu lăsăm spaimele de necunoscut să ne macine. Astea sunt stările noastre. Amestecate cu ,,uluirea” că nu îi vom mai privi niciodată pe cei dragi. Ba da ! dincolo de corpul lor, prezența lor va fi de-a pururi. Corpul se întoarce în pământ, lutul la lut. Ce rămâne în suflete, fără a provoca și a ne  provoca dureri, trebuie celebrat.

-        Să încercăm de a nu provoca dureri în plus celor care trebuie să plece. Gândurile, sentimentele noastre se transmit și afectează persoana respectivă. De asta era și este obiceiul, ca familia să nu fie prezentă în camera respectivă. Durerea celor dragi, poate întoarce pentru un timp pe cel care e gata de plecare. Chiar putem provoca asemenea durere a revenirii?! Se știe că da !!! avem dreptul să o facem?! Pentru că apar în noi acele dureri care nu pot fi explicate în cuvinte și nici nu se cuvine a le face?! Dar dacă ne gândim O CLIPĂ că e spre binele persoanei și după Voia LUI să plece și să nu mai sufere, trecem peste simțămintele noastre. În care este și propria frică de ,,dincolo”. Întrebarea ,, putem provoca asemenea durere a revenirii” să ne-o punem nouă și atunci, nu că găsim răspunsul, ci găsim resursa de moment să eliberăm și, să fim eliberați.

-        Nu putem cere încă o clipă de durere fizică sau sufletească celui care pleacă. Această conștientizare poate bloca din când în când tot ceea ce simțim noi înșine în acele clipe. Și sunt multe în noi: spaima de necunoscut, de propriul necunoscut, pierderea unei obișnuițe de a avea ,,real” în viața pământeană pe celălalt... se țes multe în noi. Dar acel moment trebuie lăsat să curgă....

-        Iar atunci când veți găsi resurse să păstrați vie, caldă și tandră amintirea celor dragi, veți găsi în voi o putere de iubire unică ! A propriei vieți! Și o să vedeți că dizarmoniile, micile supărări....toate trec și rămâne doar o stare caldă și blândă că a fost cineva lângă noi. Iar în acele clipe, acea prezență există. Să nu chemăm cu durere-durerea. Să fim conștienți că Lumina se întoarce în Lumină!

Percepția abandonului

Ceea ce percepem , ceea ce este în exterior face parte din noi. Uneori aspecte vagi, subtile, alteori directe care sunt și cele mai vizibile. Le vedem fugar dar...uităm.

Conștiința mea este parte din conștiința tuturor care este cuprinsă la rândul ei într-o unică și singuralară Conștiință.

Ceea ce reușesc să percep este o infimă parte din ceea ce sunt. Pentru că nu am ales niciodată ce să fiu. Pentru că nu mi-am pus întrebarea asta. Intrebarea ar fi căutat un răspuns. Iar răspunsul putea veni și să ,,răstoarne” lumea pe care am clădit-o preluînd-o de fapt. Adăugând ?! Nu . Noi nu avem suficient timp (așa ni se pare) să descoperim singuri lumea. Acceptăm o realitate deja creată.

Istoria personală- putem conștientiza din ce este formată și apoi alege dacă trăim în conformitate sau nu cu cele descoperite. Alegem! Iar această alegere nu trebuie să depindă de cât de măreți, puternici (manipulatori) putem fi.

Istoria personală sunt toate cele învățate prin preluare.

Am scris despre Chiron – revenit în forță în anul 1977 să ne predea lecția Abandonului.

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2014/05/chiron-si-vindecarea-relationare.html#

În ultima vreme  abandonul a căpătat o forță imensă. Nu numai că suntem abandonați de alții ci de noi înșine. Cea mai măreață lecție pe care trebuie să o învățăm. Copii abandonați de familie, de colectivitate, de stat, femei/bărbați abandonați pe perechea lor. Case abandonate, țara abandonată...  sună cunoscut și înfiorător de real. Disprețul, nepăsarea, umilința ...înseamnă abandonul valorilor umane. De la unitatea celulei la a unui organ parcă totul se dezintegrează în jur.

De ce?!

 Și ca să fie cât mai cumplit de evident totul trăim transferul a ceea ce nu am rezolvat noi în viața noastră, trăim acest transfer prin preluarea de către copii, de nepoți. Și ne gândim că am bătut drumul bisericilor, a terapeuților, a psihologilor dar iată că scăpare tot nu am avut.

De ce?!

Pentru că noi ne abandonăm pe noi înșine. Un simplu exemplu (și ȘTIU că nu este ceea ce vă așteptați. Va fi o mare încercare pentru cei care citesc).

Nu numai o persoană ci deja destul de multe au realizat în ultima vreme existența acestui ,,transfer” asupra celor dragi. Propria lor viață, cu traumele nerezolvate le văd la copii-mai ales.

,,Practic Terapia Iertării, Recapitularea, îmi fac auto-tratament  (?!), mă duc la biserică, psiholog...etc daar uite ce se întâmplă.... ”. Numitorul comun descifrat într-un târziu: se voiau absolviți de orice vină. Îl iertau pe celălalt pentru a se simți ei bine, măreți, îi spuneau ,,te iubesc” pentru ași recăpăta ,,importanța de sine”. Dădeau Acatiste și Liturghii cu gândul de îndreptare a celorlalți după cum le erau gândul și voia ( dar spuneau : facă-se voia Ta, Doamne! Cu speranța că se va face voia lor !).

,, Fii recunoscător/ recunoscătoare celui care ți-a provocat trauma! Toată iubirea de care ești capabil/ă simte-o pentru persoana respectivă. ” De obicei urmează un imens moment de tăcere, adâncit într-o nelămurire compactă, grea. Unii nici nu reușesc să întrebe de ce sau cum să facă asta.

Pe lângă faptul că el este un alt TU – o chestie mult vehiculată, new age, de a intrat deja în rutină, dar de o realitate cruntă pe care nu știm cum să o abandonăm mai repede ( ăsta e Adevărul!), este unul din marile praguri păzite de energiile proprii care cer libertate din frecvența joasă. Și cum pe planetă nu suntem majoritari având în jur destule entități cu sau fără conștiință ( voi scrie și despre măriile lor), care nu ne vor lăsa din reala sclavie în care ne-au ținut, pentru că au nevoie de energie, de căldura noastră(la propriu).

 La o oră , O ORĂ după ce persoana înțelesese  ce are, cum are de făcut, o înțelegere totală, clară ca niciodată până atunci,  a intrat într-un tzunami repetitiv al propriei vieți și ... s-au amânat bunele intenții.

 S-a ABANDONAT AȘA PE SINE ÎNSĂȘI. Nu contează ce s-a ,,întâmplat”. Persoana care a ajutat-o ( de multe ori) să ,, cadă” este de admirat. Sincer! Pentru că numai o persoană puternică te poate ,,scoate din inerțiile proprii” indiferent cum. Dar din Abandonul tău față de realizările tale personale. Așa cum era pornită să facă.

 Nu avem disponibilitatea de a ceda momentul care ,,ne afectează personal” pentru alții, chiar dacă asta voiam cu oră inainte, sincer și din toată inima. Bluf! Aici este acea uitare de sine ( apare ego-ul de fapt). Bunele intenții au dispărut ! am abandonat așa o imensă șansă de a deveni stăpânii propriei vieți în momentul de trezire care ar fii fost ACUM. S-ar fi eliberat totul din neamul trecut și din cel viitor. Dar cei care din nevăzut ne țin sclavi au creat o nouă scenetă, pe un tipar clar (nici nu aveau de ce se obosi să facă altul).

Ne abandonează cineva?! Nu!!! Noi o facem.

O povestioară citită cândva: un îngeraș voia să știe ce este ,,durerea”.

-        Doamne, vreau să plec pe Pământ să simt, să cunosc Durerea.

-        Încă nu ești pregătit copilule. Și ar trebui să pleci împreună cu altcineva. Ai un însoțitor?

-        Nu, Doamne. Am căutat dar momentan nimeni nu vrea să vină cu mine.

Până la urmă, cel mai bun prieten s-a apropiat de îngeraș și i-a spus că se reîntoarce cu el pe Pământ de unde tocmai venise.

-        Dar am o mare, mare rugăminte la tine: când te voi supăra, pentru că eu te voi învăța ce este Durerea, tu să nu mă lovești foarte tare. Să încerci să-ți amintești că sunt eu. Suferința ta mă va durea și pe mine”

Și acum aș adăuga completarea: ,,suferința ta mă va durea...  chiar dacă nu la fel. Pentru că: dacă tu vei fi mânios, eu poate te voi urî, dacă tu vei plânge eu poate te voi lovi și mai tare. Dacă tu nu vei vrea să  pleci eu te voi alunga, bate... ”. Tâlcurile povestioarei sunt multe, nu numai unul.

Deci ..... ?!

În celălalt suntem noi, cel care ne ascundem bine sau este cel mai bun prieten ceresc care s-a sacrificat de dragul nostru trecând prin durerea ,,uitării”.  Trebuie să îi fim recunoscători cu lacrimi profunde, de foc că ne ajută în oricare ipostază ar fi. Să-i recunoaștem Adevărata iubire față de noi, că doar așa învățăm să ne debarasăm de multe și să devenim stăpânii propriei vieți. Așa îi mulțumim , așa îl eliberăm din gândirea și gândurile noastre care mereu și mereu ne ține legați cu lanțuri invizibile. Altfel drumul întoarcerii  este barat de săbii de foc: nu vom intra murdari, nu vom intra ducând energii joase în ținuturi cu frecvențe înalte, în Rai-dacă așa îi spuneți.
 Uneori chiar mai mult de atât. Vom avea parte de sejururi multe până vom învăța să ne iubim, să avem grijă de noi înșine, să fim curați. Nu cred că este vre-o spălătorie cerească pe undeva.

Recunoaștința față de impecabilitatea de care dau dovadă cei care ne apar ca tirani trebuie să fie totală. Doar așa ne vom elibera de monstruleții proprii care ies cu această ocazie. Cum să nu-l iubești pentru ajutorul dat?! Iisus spune să întoarcem și celălalt obraz, să nu-l lovim pe fratele nostru. Deci: avem aceeași legătură de sânge, chiar dacă nu suntem ,,rude”.

Să nu înțeleagă cineva că a repeta, a spune de 10-100-500 de ori că ,,îl iubești și îl eliberezi” este o realitate ,,reală”. Când este așa , NIMIC nu ne mai tulbură, nimic nu ne mai doare. Noi ne abandonăm în momente de Putere, care ne-ar putea face stăpâni pe Viața noastră și intrăm, ne abandonăm vechilor paternuri. Par ...mai simple, mai cunoscute.

Să fiți convinși că: nu se va renunța cu ușurință la Puterea noastră, la a fi folosiți pe post de hrană energetică. Chiar și mai mult de atât. Este inspăimântătoare ideea că Ființa Umană își poate cunoaște Puterea Reală AICI, nu prin cine știe care altă galaxie. Că în momente ,,de cumpănă” poate ALEGE uitând de ,,sine” ( de egou). Când faci un bine cuiva (fie cuiva drag fie unui necunoscut) trecând PESTE momentele tale personale, faci BINE întregii omeniri. Și se va întoarce cu puterea recunoștinței celor ajutați. Știu, nu se ,, văd” toate acestea. Ba se confundă cu ,,indatorirea creștinească” de a fi la dispoziția altora non stop.Jertfa sufletească e mult, mult mai profundă decât atât.

Doamne ajută înțelepțirii și înduhovnicirii  tuturor!