luni, 22 noiembrie 2010

RUGA CEA TĂCUTĂ , A INIMII



Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

 

Mi-am dat seama cât de important este cuvântul, ce forţă teribilă se ascunde în el , mai ales prin Rugă. Cuvântul este deja faptă şi nu o simplă alăturare de litere. Cu o vorbă poţi să ucizi un om sau poţi să-l salvezi de la moarte. Scrisul este o mare încercare. Tot timpul eşti in primejdie. Mergi pe un fir între două prăpastii, prăpastii în care îi poţi arunca şi pe alţii... 

Am spus mereu, am scris şi în carte că finalitatea fiinţei mele mi-am găsit-o în ortodoxie. Iar acum ştiu. 
Spaţiul Sacru al Inimii- demonstrat ştiinţific de Drumvalo. Acel toroid măsurat, analizat... există. Dar... 

Mintea şi inima nu pot fi unite decât în Duh şi în Adevăr. Şi nu pentru că vream noi, că învăţăm o tehnică - două de manipulare a gândurilor, emoţiilor şiii...gata ! Da! Se poate ! Asigur pe oricine că se poate ...să ajungă aşa în iadul propriu. Dar să nu aştepte careva să găsească acolo dulceaţa inimii pe care simţim/ştim că este dumnezeirea din noi, Hristosul pe care l-am tot răstignit. Ci vom da de patimi, îndoieli şi alte ,,virtuţi”. 

Nu mă dezic de nimic din ceea ce am învăţat până acum. Mi-e de folos în a observa /şti prin ce trec ceilalţi. Am ,,descoperit” în scrierile sfinţilor părinţi despre Spaţiul Sacru al Inimii?! Da! Dovadă că ei ştiau. Cum?! Nu prin intelect şi raţiune cum facem noi azi ci prin Duh. Subtilitatea Tainelor ortodoxiei există şi au fost păstrate dincolo de atingerea profanului care.... Cred că îşi imaginează fiecare cu uşurinţă ce ar fi însemnat să ajungă Tainele în mâinile oricui. Şi încă nu suntem pregătiţi în a le primi dar-mi-te in a le înţelege , cuprinde de fapt, in fapt, in fiinţa nostră. Pentru că nu e vorba de o inţelegere umană, raţională, filozofică ci...teologică. 

Ce a fost înlăturat...?! La acea vreme era necesar. Iar acum ies la iveală biblioteci întregi. Suntem mai demni?! Mulţi spun că ar vrea să audă de la preoţi îndrumările necesare, nelămuririle /intelectuale, emoţionale să le fie explicate...ia apoi să fie tămăduiţi . Părintele Arsenie Boca spune că avem preoţii pe care îi pregătim noi, părinţii, îndeosebi mamele. Prin hirotonie primesc Darul de a dezlega de păcate. Însă Darul Tămăduirii îl au cei care se nevoiesc în a urca Scara. 

Mintea umană, intelectul, raţiunea nu sunt tot una cu mintea divină. Fără a înţelege, percepe acest lucru nu vom trăi în Adevăr. Vom fi frumoşi , buni, înţelegători sufleteşte pentru că vrem nu pentru că suntem. 

Şi Rugăciunea inimii în prima ei fază este tot tehnică aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Am promis demult că voi posta despre ceea ce se întâmplă în noi in timpul rugăciunii. Dar... nu numai. Orice meditaţie dacă nu este urmărită atent, energia ei va ,,alimenta” partea inferioară (asta apropos de...,,Terapia iertării, care este, este extraordinară dar trebuie ţinut cont de aceste mari adevăruri primite de sfinţii părinţi în duh, nu prin explicaţii filozofice sau raţionale). 

Nu numai că vom fi mai nemulţumiţi ca înainte dar vom agresa şi pe cei din jur cu ,,bunele” noastre intenţii. Este mult, enorm de cunoscut, dar, a atenţiona măcar asupra pericolului la care se expun marea majoritate, mi s-a părut necesar. 
Aşa cum reiese şi din fragmentul pe care îl veţi citi, am citat din scrierile Părintelui Paisie de la Neamţ, ale fericitului patriarh Calist. 
Sper să vă fie de folos în orice tehnică aţi aplica. Dar, mai ales, în Rugă. 

„Mai întâi de toate, după cuvintele fericitului patriarh Calist, căldura (în timpul rugăciunii) vine din rărunchi,ca şi cum i-ar încinge şi pare ispită, dar nu este aşa: căldura aceasta nu-i din ispită, ci de la fire şi este urmare a nevoinţei în rugăciune. Dacă însă socoate această căldură ca din har, iar nu din fire, apoi aceasta negreşit e ispită. Dar oricum ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie să o primească,ci să o alunge. 

Vine şi altă căldură de la inimă şi dacă în vremea asta mintea cade în cugete desfrânate, apoi aceasta-i ispită adevărată; 

dacă însă tot trupul se aprinde de la inimă, iar mintea rămâne curată şi necuprinsă de patimă, oarecum întărită în cea mai lăuntrică adâncime a inimii,apoi aceasta-i fără îndoială din har, iar nu de la ispită. 

Ştiind toate acestea, e de neapărată trebuinţă să deprindem mintea noastră chiar de la început să stea în ceasul rugăciunii deasupra inimii şi să privească înlăuntrul ei, iar nu numai până la jumătate,într-o coastă, nici numai în partea de jos. 

Aceasta se cade să se facă, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi înlăuntrul ei săvârşeşte rugăciunea,atunci ea ca un rege, şezând sus la loc slobod, vede cugetele rele ce joacă dedesubt şi le loveşte, ca pe nişte copii ai Babilonului, de piatra numelui lui Hristos. 

Afară de aceasta, fiind destul de depărtată de coapsă, ea poate ocoli cu uşurinţă dorinţele pătimaşe, care au devenit inerente firii noastre prin păcatul lui Adam. 

Dacă însă cineva îşi strânge atenţia pentru rugăciune la jumătatea inimii,atunci sau din neîndestulata căldură a inimii,sau din pricina slăbirii minţii şi a întunecatei atenţii (datorită desei repetări a rugăciunii), sau sub influenţa luptei stârnite de diavolul, mintea sigură de sine cade spre coapse şi împotriva voinţei se amestecă cu căldura cea din pofte. 

Unii, din pricina marii lor nedumeriri sau din neştiinţă, încep să facă rugăciunea jos, în capătul inimii, lângă coapse,şi astfel, atingând cu mintea lor atât o parte de inimă, cât şi o parte de coapse, singuri cheamă ispita la ei, ca descântătorul pe şarpe. 

Iar alţii, suferind cu totul de nepricepere, nu ştiu nici măcar locul inimii şi, socotind că el se află în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea minţii. Vai amăgirii lor! 

De asemenea, trebuie a deosebi căldura în rugăciune, care este dar firesc, revărsat în inimă, ca o mireasmă bine mirositoare,prin sfântul botez, de căldura care ne vine de la păcatul strămoşesc şi care e stârnită de diavolul. 

Cea dintâi numai în inimă începe rugăciunea şi tot în inimă o sfârşeşte, dând sufletului linişte şi roade duhovniceşti. 

A doua îşi are începutul în rărunchi si tot acolo îşi termină rugăciunea, pricinuind sufletului tiranie, răceală şi tulburare. 

A treia,rezultând din amestecarea cu aprinderea poftelor,aprinde mădularele şi inima cu dulceaţa poftelor desfrâului, robeşte mintea cu cugete rele şi târăşte spre împreunări trupeşti”. 

Puterea sufletului este mintea; cu toate că ea este imaterială, îşi are reşedinţa în creier. 

- Raţiunea nu este acelaşi lucru cu mintea. Mintea nu gândeşte după normele umane, ci ea ştie cele divine. 

La fel puterea contemplativă a omului, cu toate că este nematerială îşi are şi ea reşedinţa ei. Ea este situată în partea superioară a inimii, în partea stângă a pieptului, aproape de sân, puţin deasupra lui.
Unirea minţii cu inima înseamnă unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţămintele duhovniceşti ale inimii. 


,,Când mintea şi inima vor fi tămăduite, vor fi în acelaşi timp unite în Domnul, în partea inimii unde se află puterea contemplativă, se va forma încet, încet, un minunat templu a lui Dumnezeu “nefăcut de mână”, ci duhovnicesc, o “sfântă a sfintelor”: acolo mintea, hirotonită întru preot şi sfinţită întru episcop, se coboară pentru a-L adora pe Dumnezeu în Duh şi in Adevăr. 

Sub puterea contemplativă, în mijlocul inimii, este situată puterea irascibilă; sub aceasta, în partea inferioară a inimii, se află locul puterii senzuale sau a dorinţei.”


fragment din cartea 



Un comentariu: