Tăcerea interioară

Căutăm prezentul pentru a ne găsi pe noi înșine. Nu pe cel din trecut - nu pe cel din viitor.

Prezentul personal pare a fi o noțiune abstractă. Neputința de a renunța la un trecut care înseamnă totul : bucurii, suferințe, boli. Bucurii care devin tristeți atunci când le atingem cu gândul, suferințe care își arată colții devenind nemulțumiri, sau dorințe de răzbunare, depresii... un vast tărâm în care ne pierdem treptat.

Rememorările de acest gen devin automat viitor.  Nu avem prezent sau viitor ci un veșnic trecut asupra căruia ne focusăm cu îndârjire. Nu care cumva să ne scape! Nu știm că se poate și altminteri?! Ba da! Începem mulți să avem senzații că parcurgem o liniaritate continuă dar privind mereu în urmă.

Până și tehnicile de ,,eliberare” ( nu eliminare) emoțională ne prind în capcane care provoacă insidios aceeași direcție a privirii. Pentru că apelăm la rațiune. Trecem totul printr-un filtru cu care am fost obișnuiți. Emoția determină un anumit comportament dar nu înseamnă să ne confundăm cu/în el. 

Sunt multe praguri de trecut. Și tot mai dese. Pentru că nu prea știm cu adevărat ce vrem. Intrarea în ,,zona spirituală” a devenit cumva crepusculară.

,,În 1976 a apărut paradigma ,, Științe cognitive” care cuprinde psihologie, inteligenţă artificială, lingvistică, filozofie, ştiinţe neuronale (``neuroscience'' -- a nu se confunda cu neurologia), educaţie şi antropologie. Psihologia cognitivă  fundamental înrădăcinată în colectarea de date experimentale de la subiecţi umani, ştiinţele cognitive se folosesc mult de simulări pe calculator” – o informație care poate nu e utilă multora dar care dovedește interesul unor oameni de știință asupra descifrării misterului ,,om”. 

Tăcerea interioară este o stare aparte, unică. Gândurile sunt ,,suspendate” iar ființa trăiește la un alt nivel de percepție decât cel al conștientizării de zi cu zi. Înseamnă suspendarea dialogului interior așa cum a rămas scris în marile cărți ale omenirii.

E confundată adesea cu liniștea interioară – liniștirea simțurilor și a emoțiilor care le-a creionat cu intensitate sau nu.

Capacitatea magică a omului de cunoaștere atotcuprinzătoare este Tăcerea interioară. Cândva ea era starea naturală a lui. Influiențele din afară au făcut ca treptat ea să nu-i mai fie disponibilă, ocupând umanitatea cu alte ,,daruri”.

Doar o determinare puternică ne va readuce la ceea ce știm fără cuvinte că este un drept al nostru: Tăcerea interioară! Pentru că ea este Clipa prezentului din noi. Atunci când nu mai depindem de nimeni și nimic. Când orice am hotărî este Lege. Înfăptuirile depind de un cumul de clipe ale prezentului. Iar asta doar singuri putem realiza. Ștergerea ,,istoriei personale” nu înseamnă ,,uitarea” ci a nu mai fi sub stăpânirea emoțiilor trecutului de orice natură ar fi ele.

Vedem realitatea prin determinările pe care le-am preluat acumulându-le treptat și nu ne mai punem întrebări asupra unicității ei, crezând că este singura. Noi trebuie să ieșim din frecvențele în care staționăm. Posibilități par a fi multe și le încercăm până suntem dezamăgiți. Știu mulți cum este. 

Care este scopul final al căutărilor noastre?! Avere?! Apar îngrijorări că se poate pierde sau o dai pentru a depăși o boală. Sănătatea?! A trupului?! Încă nu s-a descoperit cum suntem nemuritori. Așa că nu luăm nimic cu noi – conturile de orice fel ar fi rămân aici. Ne vom întoarece pentru a le rezolva. Până nu reușim ni se pare că această planetă e dură. Sigur?! Cât de minunat este aici atunci când zâmbești unei raze de soare sau lună! Cât de ispititoare este aroma unei flori! Câtă gingășie este în mângâierea unei ființe. Câtă minune este AICI și noi vedem numai ratările... anterioare.

Liniștea interioară este atunci când rațiunea nu te mai determină să ai atâtea nelămuriri căutând alte și alte posibile răspunsuri la tot felul de păreri.

Tăcerea interioară este momentul când tot ceea ce a fost până atunci încetează să mai fie limitat de simțurile concrete care ne-au fost martori și îndrumători dar cărora le-am descifrat numai o fațetă. Moneda are două fețe însă numai o stare de echilibru între ele.