Armonia Gândului

În fiecare secundă trec pe lângă noi milioane de gânduri. Unul dintre acestea te poate ,,atinge”. Depinde el?! Nu!!! Depinde de fiecare în parte dacă este ,,atins” de un anume gând sau nu. Depinde de starea ta din acel moment sau de cea mai puternică, copleșitoare avută recent. Dacă ai avut  asemenea stare și este o dizarmonie, roagă-te pentru Iertare, conștientizeaz-o cu sinceritate și, mai ales, nu te supăra nici pe tine, nici pe alții, nici pe viață.

 Atenție mereu ce gândești. Gândurile pot crea senzații și apoi sentimente. Cu cât vei fi mai atent la ele cu atât vei învăța mai mult despre tine. Și vei învăța așa  ASCULTAREA, a ta însăși. Nu putem exprima ceva daca nu cunoaștem. 

Gândurile creiază legături mentale puternice. Ele sună asemeni harpei, lirei sau ... nu. Armonia există, depinde doar să o auzim având timp să o ascultăm.

Puterea Mentala este o putere imensă, ai posibiliatea să creezi pentru tine fără a lua de la ceilalți. Uită-te în jur. Iarba cosită crește din nou. Fiecare poate să lase un nou ogor verde să apară nu trebuie să plângă pe cel care a fost cules, să fie mereu cu gândul la el.

,,Ce, cum să fac ca să nu mă las copleșită de stările pe care le am dar.... ” sunt cele mai frecvente întrebări. ,,Nu te lupta cu ele. Dacă reușești să conștientizezi, începe să spui ,,Doamne întoarce la Bunătate și Rugăciune pe toți vrăjmașii mei” (ai tăi, din tine nu de alături). Iar în timpurile de acum suntem supuși multor ,,atacuri”. Decât să ne îngrijorăm, hai să vedem partea bună, plină a paharului: ne ajută să devenim mai puternici, ne ajută să devenim așa cum ne dorim. Și depinde de fiecare. Decât să stai și să plângi, spune ceva,  fă ceva tu însuți. Va fi din ce în ce mai bine.

http://dor-danaela.blogspot.ro/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

Vrei să ÎNVEȚI cum să ai ÎNCREDERE în TINE ?! Să depășești cu sinceritate : supărările, depresiile, mâniile ?! Oricând se poate îndrăzni de a lua totul de la capăt, oricând poate fi un nou început. Lasă lumii, lasă trecutului ( chiar dacă e cel de dimineață) toate cele și spune: ,,Doamne uită-Te Tu ce este în mine. Privirea Ta mă Luminează!”. Nu te lăsa ,,legat” de spiritele joase ci ridică ochii și creează o legătură cu Unica Forță care te poate îmbogăți cu de toate. Știu că ,,spunem” mereu asta dar undeva în abisul sufletului suntem torturați de îndoială, de neîndemânarea că noi nu știm rosti ,,cuvântul” care să ne transforme. Nu este un cuvânt ci o ÎNFĂPTUIRE pe care I-o adresăm : ,,Doamne!!!” Forța aceasta este nelimitată. Și nu trebuie să bați pământul în lung și lat pentru asta: acasă este în sufletul tău. Tu ești ACASĂ! Tu poți ridica oriunde ai fi într-un moment gândul către Har pentru ca El să se manifeste.

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2013/03/satelitul-doamne-parintele-rafael-noica.html

,,Nu am mai fost la biserică și am parte de necazuri” și ,, am observat că dacă nu fac simboluri nu e bine în ziua respectivă”. Credința că doar dacă te duci la biserică ți-e bine, că dacă dai din mânuțe și faci un simbol ți-e bine înseamnă DEPENDENȚĂ de ceva exterior ție. Biserica are un rol uriaș în viața fiecăruia, este păstrătoarea credinței în sufletul oamenilor. Altele nu am a judeca. Învățătura însă este imensă, necesară.   Te duci la biserică și te încarci energetic, te ,,curățești” datorită energiei imense care este creată prin Puterea  ritualurilor, obiectelor, construcției însăși ( o mare artă este folosită pentru a ridica aceste lăcașe în toate părțile lumii, în toate religiile). Sigur că devii ,,dependent” și avem pentru ce mulțumi. Insă însigurarea din lumea modernă își spune cuvântul și ai nevoie acasă la tine de ceva/cineva care să fie cu tine. Și acela ești tu. Așa au apărut multe căi spirituale care sunt necesare în înțelegerea individuală. Dar fără habotnicie, fără acaparare. 

Există o UNICĂ PUTERE CREATOARE din care, chiar dacă fac parte mai mulți creatori, mari sau mici, undeva....există o unică Forță. Pentru ce/cine ne batem, ne jignim,omorîm între noi?! Pentru puteri care ele vor puterea din noi. Pentru Dumnezeu nici într-un caz. Nu are nevoie să fie apărat cu pumnul sau cu fel de fel de săgeți otrăvite care sunt acele gânduri devenite energie și circulă prin spațiul din jurul nostru sau prin noi dacă rezonăm cu ele.

Acum luăm din sistemele spirituale ceea ce este facil: simboluri, mantre și devenim dependenți de ele fără a înțelege că ele reprezintă ceva din noi care prin repetarea lor, devine activ. Este o șansă enormă dar pe care o transformăm în altceva. Treptat nu mai avem de ce să le  ,,facem” pentru că energia lor devine reală din noi. Așa cum un scaun ne este necesar la fel de bine ne poate și incomoda. Câți se gândesc la asta?!

 Un simbol este construit pentru a reprezenta energia pe care o va genera, deoarece simbolurile sunt o manifestare fizică a gândurilor celor care le creează.  Te ajută să rezonezi energetic la frecvența de vibrație pe care o reprezintă. Iar acest lucru afectează gândurile și sentimentele tuturor care le vor folosi. Crucea Sfântului Petru este asemănătoare cu crucea satanistă. Depinde care informație a ajuns la tine. Iar metaforele prin care au fost ocultate marile învățături sunt peste tot dar nu sunt îngăduite a le cunoaște decât după ce ai puterea de ați stăpâni impulsurile datorate materiei.

Avem nevoie de toate acestea?! Fiecare își poate răspunde numai pentru el fără a-și pierde sufletul judecând pe alții.

Energia dintr-un symbol este imensă. Cu cât ea va fi înțeleasă prin practică constantă ea va deveni reală în tine. Metaforic: tu devii acel simbol. Acea energie este informație care va atrage ceea ce îți este necesar pentru a înțelege. Asta va fi însă munca personală, asiduă a fiecăruia. Inflorim treptat sub Soarele Cunoașterii. 

De ce toate acestea?! Pentru a ajunge  să conștientizăm imensa Putere din noi apropiindu-ne așa de ceea ce este Harul nostru Divin, de care tare ne-am îndepărtat și/ sau evoluția de acum cere și alt fel de înțelegere iar pașii  trebuie făcuți cu răbdare. 

Și într-un moment al vieții vom asculta vechiul îndemn:

Aruncă-te în brațele lui Dumnezeu cu toată forța. Nu te gândi: aruncă-te pur, curat și simplu oricând, oriunde te-ai afla.

Hăruiește-mă și luminează-mă Doamne. Dă-mi izbânda rânduielii Tale.

Puterea lui Iisis – Roza lui Paracelsus

-A străbătut întreg Egiptul căutând cele 12 părți ale trupului lui Osiris

-Pentru a-l readuce la viață (nici o zeitate nu a fost de acord să o ajute) a apelat la un ,,șiretlic”: a alcătuit din saliva Zeului Soare –Ra- și din lut un șarpe care l-a mușcat pe acesta ,,otrăvindu-l”. Nimeni nu a reușit să îl ajute. Iisis însă i-a spus că îl ajută dacă îi va spune numele lui secret. Aflând acest nume ea căpăta puteri depline asupra tuturor din cer și de pe pământ ( mai există un personaj feminin celebru care însă știa numele conducătorului din Paradis). Iisis a aflat acest nume căpătând Puteri depline. Și-a înviat soțul iubit, a rămas însărcinată, l-a născut pe Horus. Divinitatea a continuat să existe pe Pământ prin Puterea Iubirii !

,,Adoratotul devine asemeni celui adorat” tocmai prin crearea unei frecvențe care devine tot mai puternică cu cât statornicia celui care o crează este mai mare. Pe asta se bazează toate religiile. Asta poate face fiecare pentru el însuși: în a fi statornic de a-și construi propria ,,autostradă” ( a Soarelui de exemplu). Nu te poți apropia de o Forță Cosmică dintr-o dată, brusc. Puterea ei te va arde. Dar prin creșterea  treptată a frecvenței tale, sigur vei reuși. Iar aceasta nu se face de pe azi pe mâine. Sigur, putem apela la alții să ne ajute. O vor face dar limitativ. Te vor scoate din Groapa Marianelor dar tu singur vei învăța să înoți până la suprafața oceanului ca să iei o gură de aer.

Iisis este un prototip a cărui Putere este din ce în ce mai vizibilă pe Pământ. Nu în contradicție cu alte Puteri ( nu te bați cu părți din Tine însăți sau cu părți din care Tu însăși ești creat/ă așa cum noi încă facem).

Creșterea exponențială a puterii de manifestare (și prin simboluri) se face întâi prin transmiterea energo-informațională a Inițierii. Fiecare maestru va transmite apoi informațiile pe care le are, și aici apar diferențele (aparente ?!). Ca și la celelelte sisteme dealtminteri. La nivel subliminal Informația este transmisă întotdeauna. Ori elevul va trebui să decripteze treptat singur –prin practică și învățătură personală ca să manifeste prin el însuși.

 Iar –uneori- a spune prea mult derută. Am auzit ,,nu înțeleg” sau după o perioadă ,,nu mă mai interesează, parcă se întâmplă ceva și mă înfricoșează”. Când auzi ,,nu înțeleg” e cazul să oprești transmiterea de informații. Celălalt are un prag pe care nu îl poate depăși atunci –informația este energie și se protejează ea singură, apropierea prea bruscă poate crea dizarmonii ceea ce nu este de dorit. Iar cel care , aparent, renunță poate trece prin transformări și ele trebuie să se așeze, să fie asimilate. E o veche deprindere aceea de a ,,fugi”, aparent facilă, dar nu este așa. Omului –organismului, sufletului și psihicului său îi trebuie timp și răbdare pentru a învăța să se descurce. Și poate fi etapa când ești pus la ,,încercare” : renunți sau continui ?!  ești lăsat să hotărăști singur. Alegerea îți aparține. Frica de schimbare mereu va fi prezentă în noi. O depășești sau nu.

,,Roza lui Paracelsus” este un bun exemplu:

                           Roza lui Paracelsus – Jorge Luis Borges

Din atelierul sau, aflat în două încăperi scobite în stâncă, sub nivelul pământului, Paracelsus îi ceru Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu, să-i trimită un discipol. În  sobă, un palid foc proiecta pe ziduri umbre neregulate. Să se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi fost un efort prea mare. Paracelsus, toropit de oboseala, uită de rugăciunea făcută. Întunericul nopţii înghiţise athanorul şi prăfuitele alambice, când cineva bătu la uşă. Pe jumătate adormit, el se ridică, urcă cele câteva trepte ale scării în formă de melc şi deschise unul dintre canaturile uşii.

Un necunoscut trecu pragul. Părea  şi el, din cale-afară de ostenit. Învăţatul  îi arată o laviţă;  celalalt se aşeză în tăcere. La început nu rosti nici un cuvânt, iar mai apoi magistrul curmă, primul, tăcerea.

-Ţin minte chipurile dinspre Apus ca şi pe acelea dinspre Răsărit, spuse el nu fără o anume emfază. Dar nu ţin minte chipul tău. Cine eşti şi ce voieşti de la mine?

- Numele meu nu are însemnătate, răspunse celălalt. Am colindat trei zile şi trei nopti ca să ajung până aici. Vreau să fiu ucenicul tău. Ţi-am adus, iată, întregul meu avut. Scoase la iveala un săcuşor de piele şi, cu mâna dreaptă, îl răsturnă pe masă: se prelinse un suvoi de galbeni. Paracelsus, pentru a-şi aprinde lampa, fusese nevoit să-i întoarcă spatele. Când se întoarse iar către noul venit, observă ca acesta ţinea în mâna stângă o roza. Roza îl nelinişti. Se aplecă, îşi împreună vârfurile degetelor şi spuse:

-Mă crezi în stare să făuresc piatra care să preschimbe toate elementele în aur şi tot aur îmi oferi. Dar eu nu aurul îl caut, şi dacă aurul te preocupa, nu-mi vei fi niciodată ucenic.

-Aurul nu mă preocupă defel, răspunse celălalt. Galbenii aceştia nu sunt altceva decât o mărturie a dorinţei mele de a învăţa. Aş dori să-mi arăţi Piatra Filosofală. Vreau să te însoţesc pe drumul care duce la Piatră.

Paracelsus rosti rar:

- Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi.

Celalalt îl privi neîncrezator. Îl întrebă cu glas schimbat:

- Dar exista oare un ţel?

Învăţatul  izbucni în râs.

-Detractorii mei, care nu sunt atât de numeroşi pe cât sunt de stupizi, susţin contrariul şi mă învinuiesc de impostură. Eu nu le dau dreptate, însă n-ar fi cu neputinţă ca totul să fie o iluzie. Ceea ce ştiu e că există un drum.

-Urma o tăcere şi apoi celălalt spuse:

-Sunt gata să-l străbat împreună cu tine, chiar dacă ar fi să cutreierăm vreme multă.

Îngăduie-mi să trec deşertul. Îngăduie-mi să întrezăresc, fie şi de departe, pământul făgăduit, chiar dacă astrele mi-ar interzice apoi să-l ating. Dar, înainte de a începe această călătorie, voiesc o dovadă.
-Când? intreba învăţatul, cu nelinişte.

-În clipa aceasta, răspunse discipolul, arătând dintr-o dată o brusca obstinaţie.

Începuseră să vorbească  în latină, acum vorbeau în germană. Tînărul ridică roza deasupra capului.
-Se spune, rosti el, că tu poţi arde un trandafir în flăcari, pentru a-l face să renască apoi din propria-i cenuşă, cu ajutorul artei şi al priceperii tale. Îngăduie-mi, aşadar, să fiu martorul acestei minuni. Iată ce-ţi cer şi îţi ofer, apoi, întreaga viaţă.

-Eşti foarte credul, spuse magistrul. Şi n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinţă.

Celalalt insistă:

-Tocmai pentru că nu sunt credul vreau să vad cu proprii mei ochi pieirea şi renaşterea acestei roze.

Paracelsus o luase în mână şi se juca, vorbind, cu petalele ei.

- Eşti credul, continuă. Spui că aş fi în stare s-o nimicesc?

-Oricine ar fi în stare s-o nimicească, spuse discipolul.

-Te înşeli. Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întăiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fir de iarbă?
-Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici, sub razele lunii, totul e pieritor.
Învăţatul se ridicase.

- Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbusirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?

-O roză poate să ardă, spuse provocator discipolul.

-Mai este foc în vatră, răspunse Paracelsus. Dacă ai azvârli această roză în jăratec, ai putea crede că flăcările au mistuit-o şi că cenuşa este cea care-i reală. Îţi spun că roza este eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe. Mi-ar fi de ajuns o vorba pentru ca tu, apoi, s-o ai din nou în faţa ochilor.

-O vorba? spuse discipolul, surprins. Athanorul e stins, alambicele sunt acoperite de colb. Ce-ai putea face pentru ca ea să renască? Paracelsus îl privi cu tristeţe.

-Athanorul e stins, repetă el, iar alambicele sunt acoperite de colb. În această etapă a lungii mele călătorii folosesc, însă, cu totul alte instrumente.

-Nu îndrăznesc să te întreb care anume, spuse celălalt, cu maliţie şi umilinţă.
-Vorbesc de acela pe care l-a folosit divinitatea pentru a creea cerul şi pământul  şi Paradisul invizibil în care acum ne aflam şi pe care păcatul originar ni-l ascunde. Vorbesc de Cuvântul dezvăluit de Kabala.

Discipolul spuse atunci pe un ton rece:

-Te rog cu umilinţă să te învoieşti a-mi arăta pieirea şi întoarcerea rozei. Puţin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul.

Maestrul  rămase pe gânduri. În cele din urmă spuse:

-Dacă aş face-o, ai spune că e vorba despre o aparenţă impusă de iluzia ochilor tăi.

-Miracolul nu ţi-ar da încrederea pe care o cauţi. Aşadar, lasă roza.

Mereu neîncrezător, suspicios, tânărul îl privi. Magistrul ridica vocea şi-i spuse:
-La urma urmelor, cine eşti tu, pentru a năvăli astfel în casa unui magistru şi a cere de la el un miracol? Ce-ai făcut tu pentru a merita un asemenea dar?

Celalalt răspunse, tremurând:

-Ştiu bine că n-am făcut nimic. Îţi cer, în numele tuturor anilor pe care-i voi petrece trudind în umbra ta, să-mi îngădui să văd cenuşa, apoi roza. Nu îţi voi cere nimic altceva. Voi crede în mărturia ochilor mei.

Cu o mişcare bruscă, luă trandafirul roşu pe care Paracelsus îl lăsase pe pupitru şi-l azvârli în flăcări. Trandafirul îşi schimbă culoarea şi, după câteva clipe, din el nu mai rămase decât o mână de cenuşă. Clipe în şir, discipolul aşteptă cuvântul şi miracolul. Paracelsus rămase de gheaţă. Spuse cu o ciudată simplitate:

-Toţi medicii şi toţi spiterii din Basilea afirmă ca aş fi un impostor. Poate ca au dreptate. Aici odihneste cenuşa care a fost cândva roza şi nu va mai fi niciodată.

Tânarul se simţi cuprins de ruşine. Paracelsus era un şarlatan sau un simplu vizionar, iar el, un intrus, dăduse buzna în casa lui şi acum îl silea să admită ca faimoasele-i puteri magice nu sunt decăt formule găunoase. Îngenunche  şi rosti:

-Sunt de neiertat. Mi-a lipsit fervoarea pe care Atotputernicul o cere de la credincioşi. Îngăduie-mi să mai privesc o dată cenuşa. Mă voi întoarce când voi fi mai puternic, atunci voi fi discipolul tău, iar la capătul drumului voi vedea roza.

Vorbea cu o autentică pasiune, care nu era, însă, decât milă pentru bătrânul magistru atât de venerat, atât de lovit, atât de ilustru şi, la sfârşitul vieţii, atât de gol pe dinăuntru. Cine era el, Johannes Grisebach, pentru a descoperi ca îndărătul măştii nu se afla nimeni? Să-i lase galbenii ar fi părut o umilinţă. Şi-i luă, aşadar, la plecare. Maestrul  îl însoţi până la capătul scării şi-i spuse că va fi întotdeauna bine venit. 

Amândoi ştiau că nu se vor mai vedea niciodata. Paracelsus rămăsese singur. Înainte de stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat, răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru…

*athanorul este cuptorul alchimiştilor în care se obţine aur…fiind o metaforă